Ziua unui navetist

De mult imi propun sa scriu ceva despre viata de navetist in US (sau poate doar din NYC) si azi am 15 min libere asa ca o sa o si fac J. De la varza rosie si alte “legume” pe post de plante ornamentale in gari sau cersetori cu IPod, pana la bigudiuri purtate in metrou (cine se mai mira de Andreea Marin?) e o lume nebuna, nebuna, nebuna.

Cred ca mai mult de jumatate din oamenii care ajung intr-o zi in New York City sunt navetisti. Ceea ce inseamna automant ca, cel putin la inceputul si sfarsitul zilei, multi dintre ei sunt intr-o stare de semi-somn combinata ciudat cu o stare de fuga. Ca si mine, multi oameni petrec cateva ore bune pe zi in mijloacele de transport in comun. Unii privesc asta ca o povara, altii o privesc ca pe timpul dintre “runda unu cu nebunii de la serviciu” si “runda a doua cu dracusorii de acasa” sau viceversa, timp in care pot sa faca ceva pentru ei. Ce e acel ceva depinde de la persoana la persoana. Unii citesc o carte, altii vad un film, unii dorm (si sforaie) altii vorbesc la telefon, unii (unele) isi fac machiajul, sau isi pun/scot bigudiurile… De multe ori dimineata trenul pare ca un fel de petrecere, intre pijamale si tinuta la 4 ace, cu o gramada de oameni necunoscuti si in general de treaba. Desi stresati si aproape mereu in criza de timp, oamenii sunt in general bine dispusi, cel putin aparent, si privesc viata cu optimism.

Te imprietenesti cu soferul de autobuz, cu controlorul din tren, cu tovarasii de “naveta” carora le stii povestile despre copii si nepoti; nu te mai miri de combinatia de costum Armani, geanta Prada si adidasi Reebok, pentru ca dupa ce ti-ai rupt picioarele(si tocurile) in prima saptamana te-ai invatat ca pantofii “de gala” se poarta in poseta pana la serviciu si doar acolo se adauga tinutei oficiale.

Inveti sa raspunzi automat la “hello, how are you?” (respectiv “ha’ ya’ doin’”) venit de la necunoscuti cu “fine, how are you?” indiferent de starea de spirit pe care o ai. Oricum nimeni nu te intreaba ce faci, e doar o forma de salut pe care daca o iei ad literam, ca pe o intrebare despre cum iti merge, sfarsesti prin a pune omul care a intrebat in incurcaturaJ

Socializezi cu tipul care iti face cafeaua in fiecare dimineata si caruia trebuie sa ii ceri “café grande con mucho leche” daca nu vrei sa obtii cine stie ce chestie dubioasa, si il sfatuiesti in legatura cu recuperatorii care il suna la 3 dimineata pentru datoria de 400 de dolari de la credit card. Tragi cu urechea (nu ca ar fi nevoie) la ce vorbeste sefa lui in spaniola la telefon si te bucuri un pic de telenovela live de 5 minute pana e gata cafeaua. Afli despre cine cu cine s-a despartit “despues siete anos” si te miri/intristezi ca “se murio la seniora” desi habar nu ai cine-i seniora.

Ajungi la serviciu si, in functie de cum ti-e norocul, aterizezi direct intr-o sedinta (de la verbul “a sedea” pentru ca se sade mult, uneori in zile proaste se si striga mult) sau e o coada de 5 persoane in “cub-ul” tau si fiecare vrea ceva gata in exact acel minut. Bei cafeaua rece undeva pe la 11-12, inainte de masa de pranz, cat sa-ti strici foamea, si te bucuri ca macar are “mucco leche”. Te intorci de la pranz, uneori ai bafta sa prinzi 10-15 minute libere sa mai citesti ceva interesant pe net (daca ai net) sau sa scrii un mail si la 5 te pregatesti sa fugi dupa metrou/tren/autobuz in speranta sa ajungi acasa cat mai e lumina. Uneori ajungi, alteori seful vrea ceva exact inainte sa iesi pe usa si pierzi metroul care e legat cu trenul, care e legat cu autobuzul si sfarsesti admirand privelistea din vre-o gara pana la urmatoarea legatura.

Ceea ce imi aminteste... Trebuie sa fug daca vreau sa prind trenul…;) Pe curand.