Romania mea...
Asa cum m-am abtinut sa ii contrazic pe cei care veneau inapoi in Romania dupa o vreme afara (si spuneau cat de minunat e acolo si ce naspa e la noi) inainte de a ma intoarce si eu de peste mari si tari si a-mi analiza la cald sentimentele, am asteptat sa treaca cateva zile de "back in US" pana sa scriu postul asta ca sa fiu sigura ca scriu la rece :).Ar fi multe de zis, chiar ma gandeam ca ar fi bine sa separ povestea in mai multe posturi ca sa nu ma pierd in idei. Doua saptamani in Romania inseamna si mult si putin. O sa incep cu inceputul.
Inceputul este de fapt inainte de plecare. Recunosc, desi probabil o sa rada de mine cateva persoane, ca am fost destul de stresata sa zbor pe 11 septembrie. Toata nebunia mediatica din State apropo de aniversarea (nu stiu de ce naiba americanii zic aniversare ca si cum ar fi de sarbatorit in loc de comemorare) a 5 ani de la atentatele din 2001 mi-a indus o stare serioasa de stres. Imaginile repetate cu turnurile in flacari si interviurile cu supravietuitorii cred ca pot sa innebuneasca si cel mai echilibrat om. Cireasa de pe tort a fost sa ma cheme cu 4 ore inainte de zbor la aeroport pentru verificari... Si daca pana la un moment al vietii mele mi-a fost relativ indiferent daca mor sau traiesc, acum cand simt ca sunt intradevar fericita chiar ma gandeam ce ironic si aiurea ar fi. Dupa cum se vede n-am murit.
Probabil sunt dintre aceia care au dus-o destul de bine in Romania si nu au avut un soc atat de puternic sa vada "minunatiile" din State. Poate si pentru ca dorintele mele nu au fost masini si case de lux sau alte chestii care nu sunt la indemana clasei de mijloc in Romania, nu am avut acea frustrare pe care am vazut-o la altii si dorinta vecina cu disperarea de a emigra. Sunt in State din intamplare, daca se poate spune asa, si cred ca sunt in categoria celor care reusesc sa vada si bunele si relele, si din America si de acasa.
Am zis "acasa", da. Citeam pe blogul unui fost coleg de facultate ca abia dupa 3 ani in afara renunti sa mai spui acasa locurilor natale in favoarea celor in care locuiesti. Romania e inca acasa pentru mine, intr-un fel...
Am zburat noaptea si pot spune ca vazuta de sus, America m-a impresionat pentru prima data intradevar intens, ironic, abia la plecare. Am mers pe autostrazile largi si luminate, m-am plimbat prin Manhattan si D.C. dar pana sa fiu in avion deasupra nu am avut o adevarata imagine a unei infrastructuri cu adevarat grandioase. Orasele in forma de grid sau panza de paianjen cu fiecare straduta liminata, autostrazi largi legand aceste orase... Am avut sentimentiul ca urbanistic vorbind totul a fost gandit si proiectat serios si nimic nu este alandala. Din pacate nu am avut voie sa deschid aparatul decat dupa ce New York-ul era departe.
Desi majoritatea celor din avion dormeau eu nu am reusit. Poate impresia puternica a New York-ului de sus, poate agitatia anticiparii sentimentului de "acasa". Ma gandeam cum o sa scriu pe blog cand ma voi intoarce ca in ciuda "Fiaaareee, Fiare luam!" si "Daca binevoiti, doriti si aveti posibilitatea..." eu ma bucur si zburdacesc la gandul ca ajung in Romania.
M-am uitat ca sa imi omor timpul la un desen animat pana pe la doua noaptea si cand incepeam sa atipesc a rasarit soarele...:) la doua jumate noaptea... Lumea a inceput sa se agite, se serveau cafele si sandwich-uri... gata somnul meu.
Am ajuns in Bucuresti la 7 seara dupa cam 16 ore de cand ajunsesem la aeroport in Newark cu o seara inainte si lipsa de somn incepea sa isi faca efectul. Un trafic monstruos pana in Pantelimon, un sofer de taxi peste masura de vorbaret si cateva manevre la limita sigurantei cu care imi cam pierdusem obisnuinta m-au trezit complet :). Am reusit sa stau la taclale cu Marius is Cata pana la 1 noaptea si sa ma simt fresh a doua zi la 8. Am ajuns apoi la Craiova pe la 3 jumate dupa masa si n-am reusit sa ma dezlipesc de mami pana pe la 4 dimineata. Tata a zis ca nu suntem zdravene, si totusi la 6 dimineata am reusit fara mari eforturi sa ne trezim. Gandindu-ma acum inapoi imi dau seama ca a fost un adevarat maraton, dar atunci gandul ca doua saptamani inseamna totusi atat de putin nu m-a lasat sa dorm.
Dupa mutarea de la Slatina la Isalnita si schimbarile de job aferente, pentru ai mei a venit si o schimbare drastica de ritm si program. Efectiv a trebuit sa ma tin de mami ca scaiul de oaie (pe la scoala unde era santier si stres ca lucrarile nu vor fi gata inainte de inceperea scolii, pe la cursurile de management de la universitate, pe la inspectorat) ca sa reusesc sa fiu cat de cat cu ea. Nu stiam ca sa fii director de scoala e atat de stresant si solicitant. Bine...adevarul e ca mama e si perfectionista peste masura. A reusit sa ia aviz de functionare pentru scoala din Isalnita pentru prima oara in istorie... dar a si stat 12-14 ore pe zi acolo toata vara... Eu i-am zis ca in ritmul asta in cativa ani or sa o aleaga primar :D:D.
Tati a trecut la program de 8 ore pe zi dupa ce aproape 15 ani a avut programul ala fabulos de la Slatina cu 3 jumate zile libere pe saptamana si cam are probleme sa isi gaseasca timp pentru treburile gospodaresti. L-am prins intr-un moment in care intre serviciu, culesul viei, al porumbului si montatul de termopan abia reuseam sa stam un pic de vorba la 6 dimineata la cafea inainte sa plece la serviciu
Luni am revenit in Bucuresti si pana joi am stat la Adi si la Ana. (Thanks guys!) Intre interviu la viza, o seara cu prietenii si sampanie de ziua lui Adi in Piranha, mers la piscina cu Ozzi si cumparaturi (venind din tara uriasilor am avut un soc sa probez o pereche de pantaloni care imi era mica) am reusit sa imi dau seama de ce Romania e si va fi mereu intr-un fel acasa... tinerete, studentie-Regie, prieteni, familie...
Din pacate ultima zi de stat in Romania a fost atat de naspa ca a cam incetosat imaginea idilica si m-a facut sa nu ii mai condamn asa de categoric pe unii care si-au pierdut speranta si patriotismul... :). In Craiova la gara am aflat cu stupoare ca 3 trenuri la rand spre Bucuresti, inclusiv cel cu care imi facusem eu planul sa merg si doua dupa, au fost anulate din motive de lucrari. O madama casierita la CFR m-a urlat de mama focului ca nu stiu ce vreau ca si cum era vina mea ca trebuie sa imi reorganizez tot programul ca s-au trezit ei sa anuleze tot mersul trenurilor. In Bucuresti dupa ce am mers 4 ore cu un rapid (pe Pitesti) am gasit... francofonia... (din fericire doar simulare...bine ca n-am plecat miercuri :D ca poate ratam si avionul). In Carrefour am avut bafta de o casierita care cred ca era in prima zi, care dupa ce mi-a trecut de doua ori pulover-ul cadou pentru Yogesh (chestie care descoperita dupa ce eram deja departe de Carrefour a insemnat o ora pierduta cu venit inapoi si negociat cu cei de la relatii cu clientii), a uitat si sa scoata dispozitivul magnetic de siguranta, chestie care m-a adus la limita exasperarii la 12 noaptea inainte de plecare cand am descoperit si mi-am dat seama ca doar forta bruta mai poate salva situatia...
Ca sa fie lucrurile complete la casa de schimb unde m-am hotarat sa trec in dolari leii care imi mai ramasesera nu aveau decat bancnote de 50 sau de 100 si eu vroiam sa schimb 25... M-am oferit sa dau 25 si sa cumpar alti 25 ca sa primesc o bancnota de 50. Am aflat cu aceasta ocazie ca bancnotele de 1 dolar nu se primesc, si ca singura bancnota de 5 dolari pe care o aveam (una din State care n-a avut nici o problema cand m-am intors si am pus-o in tonomatul de bilete de tren la aeroport) NU este buna. Dupa indelungi negocieri tipesa de la casa de schimb (singura care mai era deschisa in zona ca altfel nu m-as fi stresat sa stau la discutii) mi-a facut favoarea de a imi vinde o bancnota de 20$ (care va sa zica avea si din alea)...
Dupa... multe ore (am avut o escala foarte lunga in Italia si ceva intarzieri) am ajuns inapoi acasa (si zic acasa pentru ca indiferent de alte criterii casa mea acum este si va fi acolo unde este si Yogesh. Este alegerea mea pe care o fac din tot sufletul).
Am cam fost bulversata cu fusul orar in primele doua zile dar cred ca mi-am revenit. Ieri am mers la posta sa ii trimit lui Ri un pachet cu ce i-am adus din RO. Nu stiam exact cum sa-l trimit dar tipul de la ghiseu nu a parut stresat sa imi explice 5 minute toate variantele. O tipa mi-a tinut usa deschisa si mi-a zis zambitoare "hello, how are you?" desi nu o stiam... Si un sofer a oprit sa ma lase sa trec desi nu era nici o trecere de pietoni pe aproape...
Nu, nu sunt impresionata de masini sport, haine de firma si case cu piscina si gradina. Ma lasa rece salariul de 7 ori mai mare decat cel din Romania. Dar mi-as dori atat de mult sa vin dintr-o tara in care ospitalitatea si bunavointa despre care se tot zice sa fie o chestie care nu se aplica doar strainilor care ar putea lasa un bacsis gras. In care cei din spatele ghiseului sa nu te trateze ca si cand iti fac o favoare ca iti iau banii. In care sa conteze ca esti pe trecerea de pietoni cand traversezi strada... si in care sa nu mai fie semne cu "Nu calcati iarba!".
Poate candva... Sper. Si nu neaparat pentru mine desi imi place sa cred ca ma voi intoarce candva. Ci pentru toti oamenii aceia grozavi din Romania care au uitat cat valoreaza si ca merita respect.
Pe curand!
posted by Mada at 12:20 PM
|
2 comments
