Ca la 20 de ani
Si 26 e tot in gama lui 20, nu?
Dar exact ca la 20 nu poate sa fie. Fara griji, fara bani, dar cu o gramada de prieteni care au incaput fara probleme in modulul 005-006 din P9. Va mai amintiti rochita din frunze facuta de Cris? Am pierdut fotografia de grup. Tot ce a mai ramas e poza asta scanata pe care o pun aici, dar as putea fara probleme sa enumar fiecare persoana din cei in jur de 50 care au fost acolo si fiecare moment.
La 20 de ani lumea parca era altfel. Cati dintre noi suntem azi unde nici nu am fi visat sa fim, atunci cand cei mai multi dintre noi nu vedeam mai departe de examenul de DCE? Ce vremuri, alea in care beam vin toti din aceiasi sticla, cumparam tigari din banii de paine si ne tineam de maini in jurul unei lumanari aprinse dimineata dupa chef cantand "Aproape de voi"...
Multi am fost, putini am mai ramas. Fiecare cu grijile lui ne-am raspandit care incotro si ne mai regasim injumatatiti (?) la cate o seara in Piranha... Si totusi azi cand m-am trezit am gasit o multime de mailuri si mesaje offline de la oameni care si-au amintit. Sunt si cativa care nu si-au amintit dar care inca imi sunt aproape si asta e cel mai important lucru. O zi e doar o zi. Ani de ganduri si vise impartasite si sentimente traite alaturi sunt mult mai mult decat orice zi.
Tuturor celor care imi sunt alaturi, indiferent daca si-au amintit sau nu ca la mijlocul lui octombrie era chef in P9, le multumesc ca au fost si mai ales ca inca sunt...
O activitate pe care am incercat si in Romania sa nu o ratez toamna, dar care trebuie sa zic nu are nici pe departe acolo aceiasi popularitate ca aici unde este o adevarata industrie legata de "Foliage" (exista site-uri cu stiri care se actualizeaza destul de des despre starea vremii si a frunzelor) .
Weekendul cel mai potrivit sa vezi culorile toamnei in toata splendoarea lor s-a intamplat sa fie chiar unul lung, cel cu Coloumbous Day (luni liber in state) asa ca americanii cu mic, cu mare (cu catel, dar fara purcel) si-au luat masinile la spinare si au plecat spre munte.
Asta am facut si noi weekendul trecut si pozele se pot vedea aici. Vremea super, culorile in momentul cel mai potrivit si compania interesanta. Singura bila neagra ar fi aglomeratia. Faptul ca am cautat aproape o ora un loc de parcare m-a facut sa ma gandesc cu nostalgie la Bala, Botanica, Campusul din Poli... sau chiar la Bucegi unde inca ai luxul de a gasi si locuri in care poti sa stai linistit, fara alte cateva zeci de persoane in jur, si sa te bucuri de toamna si soare.
Pe ansamblu insa a fost super (nu vreau sa fiu carcotasa) si sper ca anul viitor sa mergem la foliage in familie...
Nu o sa intru in dizertatii despre globalizare. Am dat un search rapid pe google si am ajuns la concluzia ca s-a scris destul si se va mai scrie. Nu o sa ma apuc nici sa ma pronunt pro sau contra. Nu am inca o pozitie clara apropo de subiect.
Multi dintre voi mi-ati pus intrebarea "Cum sunt americanii?" si m-am simtit destul de aiurea sa nu pot da un raspuns. Adevarul e ca nu stiu. Dupa 4 luni in State nu am cunoscut personal nici unul. Adica nici unul din categoria la care se refera cineva cand intreaba despre americani (adica unul de origine europeana (britanica/germanica/italiana chiar) sau macar un afro-american). Da, am avut de-a face cu cativa vanzatori sau functionari si cateva contacte tangentiale la evenimente in aer liber (dovada ca exista :) ), dar chiar si asa in zona unde sunt eu sunt destul de rari.
Procentele grupurilor etnice in State in general se schimba rapid. Hispanicii sunt deja mai multi decat afro-americanii si numarul lor e in crestere. Atat de in crestere ca aproape orice (de la etichetele produselor, la indicatoare si servicii la diferite birouri) este disponibil si in engleza si in spaniola. Numarul asiaticilor e si el in crestere. Albii sunt deja minoritati in unele state.
Am crezut initial ca locatia care nu e totusi New York chiar daca majoritatea merg zilnic acolo la munca, plus lipsa unei vieti sociale a mea proprie (no job yet, etc.) si, si faptul ca ma invart mai mult in cercul de prieteni ai lui Yogesh (cei mai multi prieteni vechi de pe vremea de cand erau in India) fac sa nu fiu in mod real expusa la ceea ce se cheama "traiul american" si probabil asa este. Nu ma deranjeaza catusi de putin, dar nu pot sa raspund din experienta la intrebarea de mai sus... inca... Edison si imprejurimile se cheama si "Mica Indie". Din 10 oameni 6 sunt indieni, 2 latino si 2 altceva, de multe ori chinezi sau afro-americani :). Temple hindu, restaurante, magazine de haine si alimente indiene la fiecare colt de strada... Dar...exista un DAR.
Am inceput de saptamana asta sa merg cateva ore pe zi la birou. Nu am inca un proiect si o sa trebuiasca sa merg la cateva interviuri pana sa ma stabilesc efectiv undeva (eu as vrea in NY) dar am zis sa merg sa cunosc lumea. Cei mai multi care sunt la sediul central sunt personal de sales, HR si consultanti ca si mine, abia angajati care nu sunt inca alocati la un proiect.
Auzisem din mai multe surse ca intr-o firma de IT, pe partea tehnica repartitia e de genul: din 10 oameni 5 sunt indieni, 2 chinezi, 2 rusi si 1 altceva. Eu fiind "altceva" sansa sa fiu efectiv intr-un loc cu ceea ce se cheama american get-beget e relativ mica. Om vedea. Poate la sales sau HR ;).
Deocamdata la mine la birou (sediul central) sunt singura persoana care nu e de origine (apropiata sau indepartata) din India. Incep incet incet sa stiu chestii culturale, culinare sau lingvistice care mai de care mai grozave... Despre India. Deci la intrebari de genul "cum sunt americanii?" cel putin deocamdata cred ca e o idee buna sa o intrebati pe RI. Ea cel putin la facultate e figura exotica, majoritatea fiind "americani" si nu international students. Si zic americani cu ghilimele pentru ca, or fi cetateni americani, dar sunt sanse ca si la ea repartitia etnica sa nu fie chiar cum s-ar astepta cineva... o sa o intreb.
Pentru intrebari legate de India... here i am ;). Si daca nu stiu, oriunde ma uit e cineva care sigur stie :).
To be or not to be?
Si daca o sa ziceti ca am luat-o razna cu postul asta, nu gresiti prea mult, exceptand ca am fost razna mereu dar nu v-ati dat voi seama.
De unde si pana unde am ajuns sa scriu despre asta nu as putea exact sa zic, doar ca de cateva zile parca toate merg in directia asta. Plecand de la postul anterior pe mai multe cai am ajuns la discutii despre sentimente patriotice, istorie, a ramane sau nu in US, etc.
Ceea ce a pus capac intr-un fel a fost sa dau azi (in timp ce cautam pe net o poza mai sugestiva pentru postul de acum cateva zile) de site-ul unui roman (si zic roman desi probabil acum e cetatean american). Si desi filmuletul de pe pagina principala e intradevar emotionant nu am putut sa nu ma intreb contrariata "care-i legatura cu prefectura?". Si cecetand un pic am lamurit povestea, dar doar cat sa ajung la intrebari mai profunde.
Deci tanarul (e dupa calculele mele de vreo 25 de ani avand in vedere ca in 1996 era in clasa a 9-a in Bucuresti) a plecat cu familia in State la un moment dat la sfarsitul anilor 90. Probabil si-a terminat liceul acolo si a optat pentru cariera militara. Si... la un moment dat a plecat la razboi in Irak - dupa toate aparentele din convingere.
Si acum nu pot sa nu ma intreb... cati romani s-ar duce benevol, din convingere, la razboi pentru Romania (nu pentru ca familia e muritoare de foame si depinde de solda). Si cati romani s-ar duce intr-o tara straina nu pentru "viata mai buna", dar pentru a se integra atat de puternic in tara aia incat sa mearga la razboi pentru ea? (si nu vorbim de cei care s-au nascut acolo sau au fost educati acolo cea mai mare parte a vietii lor).
Revin la ideea de mai demult cand ma minunam in fata campului plin de omaneni care cantau imnul american cu mana la piept. A acestei tari de imigranti care reuseste cumva sa... sa faca patrioti. In niste vremuri in care majoritatea sentimentelor de loialitate sunt in jurul banilor, in care globalizarea te face sa ai din ce in ce mai putin sentimentul de apartenenta... sunt oameni care cred si in altceva...
Nu e relevant pentru acest topic daca razboiul acela sau oricare altul e pentru o cauza nobila sau nu. Cauze nobile se gasesc si depinde de la persoana la persoana ce e nobil si drept. Este despre a crede...
Am vazut reclama aia sponsorizata de ministerul apararii in care indeamna la a urma o cariera militara (deh... armata nu mai e obligatorie). Si ma gandesc cati din cei pe care ii tenteaza "locuinta de serviciu" s-ar inrola totusi in caz de razboi. Cati dintre noi ne-am lasa familia si berea de sambata seara pentru a merge pe front?
Mi-e dor de vremurile alea cand citeam cartea de istorie si la Stefan cel Mare ma gandeam ca as fi mers sa lupt sau macar as fi aruncat cu ulei clocotit de pe zidurile cetatii alaturi de celelalte femei ca sa omor niste turci vrajmasi... Din pacate insa probabil azi nu as merge la razboi pentru un motiv atat de putin palpabil ca antiterorismul sau stabilitatea globala. Si probabil nici pentru un altul semnificativ mai palbabil...
Yogesh zice ca el ar lupta pentru India daca ar fi la mijloc si un motiv in care crede... Sunt Defecta?
Si 26 e tot in gama lui 20, nu?
