Weekend in familie (a se citi lapte cu miere - la propriu)

Cu ocazia weekendului lung de President’s Day am fost in D.C. la Roxa si Gica... Prea multe n-am facut ca si eu si Roxa am fost asa de racite ca n-am fost bune de nimic. Am avut o tentativa sa mergem la cumparaturi sambata si ceea ce ar fi trebuit sa fie "girl's day out" a fost un sir nesfarsit de stranuturi si suflat nasul :D:D:D.

Dupa 4 ore jumate in mall am cumparat o pereche de ciorapi... Cum intram intr-un magazin ne apuca stranutatul de la diversele mirosuri si nu vroiam decat sa iesim. Intr-un final glorios am capitulat si i-am sunat pe baieti sa vina sa ne ia; nu s-au manifestat, dar cred ca au fost tare bucurosi sa constate ca nevestele lor "dezlantuite la cumparaturi" au cheltuit 3 dolari dupa 4 ore in mall :D:D:D.

In rest a fost ok. Nu am ajuns sa facem cine stie ce activitati, data fiind conditia fizica ne-prielnica dar am vazut cateva filme dragutze stand in pat la caldurica si am apucat sa mai stam de vorba si sa ne punem la current cu “barfele”, ceea ce nu prea mai facusem de mult.

La serviciu saptamana se preconizeaza a fi una grozava :D. Incepe marti, se termina joi si nimeni nu are chef de chestii serioase in asteptarea a inca unui weelend lung. Nici noi nici sefii nu ne omoram, deci... program de voie.

Banii sau Viata?

Si daca un rebel din vestul salbatic ti-ar pune pistolul la tampla si apoi intrebarea… ce-ai zice?

Ma gandeam la asta intr-un moment “revelator” si mi-am dat seama cat de actuala este intrebarea in viata multora dintre noi, chiar daca intr-un context diferit. Contextul in care banditul suntem noi insine…

Sunt printre fericitii care nu au depins niciodata financiar de un job. Da, e frumos sa ai banii tai, alegerile tale, sa iti poti satisface micile (sau marile) placeri, etc. dar la o adica nu a am fost niciodata in situatia de a accepta rahaturi pentru ca daca plec nu am ce manca a doua zi. Si totusi sunt zile in care ma simt ca sunt la serviciu doar pentru banii pe care ii iau ca pret pentru ca stau lipita de birou.

In weekendurile in care n-am chef de nimic si in serile in care simt ca sunt prea obosita sa gatesc altceva decat o supa la plic simt ca am ales banii si ma gandesc ca ma tradez pe mine si ca ma vand; La un pret bun ar zice unii, si totusi… eu care m-am declarat mereu, si inca ma simt, “nepretuita”… am ales banii? sau trista realitate e ca… asta e viata?

 

Haz de necaz...

De ceva vreme analizam varianta de a ne muta in Highland Park… In principal pentru a fi mai aproape de Monica, Daniel si bebitze…

Ei bine… a sunat Yoghisul sa afle ce si cum cu parcarea la gara de acolo si sa ne puna pe lista de asteptare (autobuzele in partea aia nu-s chiar grozav de “reliable”). Evident ne asteptam sa nu fie locuri disponibile chiar acum… dar partea amuzanta (sau nu) e ca… (virgula) coada de asteptare este de nici mai mult nici mai putin decat 6 ANI!!!

Nu’s ce o sa facem. Momentan mi se pare super-funny ca ne-am inscris pe o astfel lista. Nici nu pot sa ma gandesc asa de departe…Oare unde o sa fim peste 6 ani?